Ceva se rupe în arhitectura globală a energiei electrice, iar România nu face excepție. Un amplu reportaj publicat de Financial Times („‘Offensively cheap’: solar power is looking up”) arată cum panourile fabricate în China — al căror preț a scăzut de la 5-6 dolari/watt la circa 12 cenți/watt, pe fondul unei capacități chineze de producție de 1,36 terawați — au declanșat o expansiune necontrolată a energiei solare de acoperiș, din Pakistan până în Africa de Sud, din India până în Filipine.
Miza nu e ieftinătatea în sine, ci ce se întâmplă cu rețelele care trebuie să primească toată această energie. Josefin Berg (S&P Global) numește asta o transformare „dintr-o structură centralizată în ceva în care oricine poate produce energie”. Problema e că infrastructura fizică nu a fost concepută pentru asta.
Profesorul Janusz Bialek (Imperial College London) avertizează asupra unei „schimbări profunde” în comportamentul sistemelor electrice, iar exemplele curg: Eskom (Africa de Sud) raportează o scădere de 11,7 TWh a vânzărilor, atribuită în proporție de 7% panourilor de acoperiș, și vorbește deja despre mecanismul cunoscut drept „death spiral” al utilităților — companiile pierd venituri exact în momentul în care ar trebui să investească masiv în modernizare. În Pakistan, K-Electric numește fenomenul deopotrivă „blestem și binecuvântare”, iar cartierele sărace din Karachi, fără acces la panouri, ajung să suporte o pondere tot mai mare din costurile fixe ale rețelei — inegalitatea energetică e deja o realitate documentată, nu o ipoteză.
România e în exact aceeași poveste
Cu peste 380.000 de prosumatori și o putere instalată care depășește 4.200 MW, România nu observă fenomenul de la distanță — îl trăiește. Președintele APCE, Dan Pîrșan, o spune fără ocolișuri: „Situația devine delicată când vine vorba de rețele, carenu au fost deloc modernizate si nu au fost concepute să funcționeze în ambele sensuri.” La nivel european, factura modernizării rețelelor de transport și distribuție depășește 1.200 de miliarde de euro până în 2040 — din care 730 de miliarde doar pentru distribuție —, iar deficitul de echipamente (transformatoare, cabluri) e deja atât de mare încât Europa importă masiv din China chiar componentele de rețea. ANRE se află, la rândul ei, exact în capcana descrisă de reglementatorii din toată lumea: menține tarife scăzute pe termen scurt pentru protecția consumatorilor, dar asta întârzie tocmai investițiile de care rețeaua are nevoie ca să nu se prăbușească sub greutatea propriei ei transformări.
Aici intervine mecanismul de care ar trebui să vă temeți
Iar acum vine partea pe care distribuitorii n-o spun cu subtitluri: modul în care intenționează să-și recupereze veniturile pierdute nu e prin eficiență, ci prin reproiectarea facturii. România pregătește deja introducerea tarifului binom — posibil, în cel mai optimist scenariu, de la mijlocul anului viitor, dar aplicat gradual. Mecanismul desparte factura în două: o componentă variabilă, legată de consum, și una fixă, calculată nu după cât consumi, ci după puterea contractată — practic un abonament lunar obligatoriu, indiferent câtă energie tragi efectiv din rețea. Franța, Spania și Italia îl aplică deja;
Nu e o teorie a conspirației, e un precedent deja verificat: în SUA, autoritatea de reglementare a permis companiei PG&E să dubleze taxa fixă lunară, de la 12 la 24 de dolari, iar analiza publicată de pv magazine arată negru pe alb concluzia care contează pentru orice prosumator: chiar dacă o gospodărie ajunge la autosuficiență totală și nu mai trage niciun kWh net din rețea, tot este obligată să plătească taxa fixă de bază. Aceleași creșteri de taxe fixe s-au aprobat deja în 27 de state americane, tocmai pentru a compensa exact ceea ce panourile solare și bateriile erau menite să reducă. Vote Solar și RMI numesc asta exact ce este: o penalizare a investiției private în energie distribuită, care forțează consumatorul — prosumator sau nu — să finanțeze în continuare infrastructura centralizată, la fel de generos ca înainte de apariția panourilor pe acoperișurile lor.
Ce înseamnă asta, concret, pentru un prosumator din România?
Modernizarea rețelei e reală și necesară — nimeni nu contestă asta, nici măcar prosumatorii care astăzi, cu bateriile lor, țin sistemul electric românesc în picioare în zilele de vară fără apă pe Dunăre și fără suficiente reactoare disponibile. Problema e cine plătește și cum. Dacă tariful binom e calculat corect, în funcție de puterea reală necesară fiecărui consumator, poate fi echitabil. Dacă e folosit — cum s-a întâmplat deja în SUA — ca instrument de recuperare automată a veniturilor pierdute din vânzarea de kWh, atunci investiția unui prosumator în panouri și baterii riscă să fie erodată sistematic de o taxă fixă tot mai mare, indiferent de eforturile lui de a deveni independent energetic.
Recomandarea APCE e simplă: In cazul aparitiei tarifului binom, verificați puterea contractată din contractul de racordare — multe sunt supradimensionate din alte vremuri — și cereți ajustarea ei la distribuitor înainte ca tariful binom să intre în vigoare, urmăriți anunțurile ANRE, și priviți cu neîncredere orice discurs care prezintă componenta fixă drept „corectitudine între consumatori” fără să explice de ce crește constant, an de an, indiferent de cât de eficient devine sistemul.
Dan Pirsan,
Presedinte APCE,
